Cum care Tudor? Tudor Chirila, desigur. Vama a postat in urma cu cateva minute pe twitter un clip scurt, scurt, scurt de la o sesiune de inregistrari ale pieselor de pe noul album ce urmeaza sa se lanseze anul acesta. Tudor zice ca e condamnat ba la iubire, ba la inregistrare. Acu’ ma gandesc zambind la ce l-ati condamna voi pe Tudor Presupun ca ”pedepsele difera” de la cititor la… cititoare. Hai. Atat cu condamnarile. Asta-i clipul:
Stiu ca e demodat rau cantecul asta. E insa cantecul pe care tata il iubea. Pentru ca il cantam impreuna. Si nu pot uita privirea aceea albastra, minunata, de fiecare data cand (imi) spunea cuvantul domnisoara. Eu imi amintesc ca, din tot cantecul, imi placea partea cu cerbul. Pentru ca voiam un cerb al meu (??!??). Sau macar un pui de caprioara, sa ma joc cu el. Am si o scuza: aveam doar 4-5 ani.
Si mai stiu ca tata ma tinea de manuta ca sa ma pot invarti pana aproape ameteam… ca sa dansez, evident, ca ”oamenii mari”. Si de fiecare data dupa ce auzeam melodia si dansam, imi povestea cum Marian Nistor (vocalul Savoy) a dormit o vara campat in curtea mamacutei mele, la Ploiesti, si cum, a baut bere cu omul asta, si cum au cantat la chitara pana s-au isterizat vecinii, si… cum eu, si numai eu, sunt domnisoara sa. Si eram foarte mandra cand tata imi spunea asa. Pentru ca toti ceilalti imi spuneau ”fetita”. Domnisoara era… wow! Si-acum mi-e dor tare! Mi-e dor de privirea aceea albastra si de chipul lui tata. Mi-e dor de vocea sa. Cea mai frumoasa voce pe care am auzit-o vreodata. (Cateodata mi-e teama ca o voi uita). Mi-e dor sa il aud cum spune: ”hai vino, domnisoara mea draga”.
A fost ziua lui, in ziua echinoctiului de primavara. Nu am fost nici la biserica si nici nu am aprins o lumanare (am fost la serviciu de dimineata pana aseara), dar m-am gandit intreaga zi la tata, de-acolo, de unde eram eu in ziua… echinoctiului. Si am dansat din nou!
Takefumi Kurashina, un comic din Japonia, a creat un scurt-metraj de animatie, care in doar patru zile a atins peste 1.5 milioane de vizualizari pe youtube. Filmuletul se numeste Pendulum, si arata povestea unui cuplu din momentul in care cei doi s-au cunoscut pana la… final. In trei minute!
Pendulul marchează momentele cheie din viata celor doi. Incercati sa nu plangeti la final!
Ascultam o piesa mai veche, dar pe care am descoperit-o de curand pe un drum de 500 de Km, intr-o bezna cumplita, in viteza, ratacita, alaturi de o Maria – cu adevarat minunata. Multumesc Maria!
Nu stiu cum sunteti voi, dar eu una am senzatia de ceva vreme ca zilele mele se cam deruleaza pe repede inainte. Intalnesc priviri pe care nu le inteleg, nu stiu daca imi spun ca va fi bine sau, de fapt, nu a fost niciodata nimic. Sau e doar (din nou) numai un interes meschin. Ori de cate ori incerc sa fac stop-cadru, e ca si cum as privi un film al carui protagonist e… altcineva. Poate nu am curaj sa privesc cu atentie filmul asta. Sau sa il arunc in recycle bin.
Presupun ca ”pedepsele difera” de la cititor la… cititoare. Hai. Atat cu condamnarile. Asta-i clipul:
